"Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii în al lor..." Ei, bine, da! Şi Caţavencu era pentru descentralizare! Omul avea agendă politică şi acţiona pe baza ei.
De atunci şi pînă astăzi, problema a rămas tot nerezolvată, motiv pentru care o nouă ceată de "reformişti" se luptă cu ea, încercînd să găsească măsura potrivită pentru balanţa dintre puterea "centrului" şi puterea "periferiei", în mereu neterminatul, dezarticulatul, supradimnesionatul, sub-funcţionalul, opresivul, neprietenosul, cînd nu este de-a dreptul agresiv cu noi, muritorii de rînd, pe scurt, lamentabilul nostru sistem administrativ. De mirare, însă, nu e atît persistenţa încăpăţînată a problemei, cît faptul că această nouă încercare de rezolvare a ei nu se bucură de interesul alegătorilor, nici cît pe vremea lui Caragiale!
Ciudăţeniile nu se opresc aici. Poate cea mai semnificativă dintre ele este decuplarea problemei reformei administrative de procesul amendării Constituţiei. Este clar că reforma administrativă constituie centrul de greutate al rescrierii unora dintre capitolele Legii Fundamentale. Fără această componentă, chiar că totul ar fi fost doar un alt lung şi ridicol prilej de gîlceavă între "politicarii" României. (Politicarul este prima formă dintr-un lung lanţ de evoluţie a lui "Homo politicus localis", care aspiră să facă tranziţia de la "politruc" la "politician"). Lucrurile arată ca şi cum, în USL, s-au împărţit responsabilităţile. Guvernul, adică PSD, recroieşte administraţia centrală şi locală, în timp ce PNL, prin intermediul comisiei pentru amendarea Constituţiei, se ocupă de "ce mai rămîne". În timp ce la capitolul administraţie, dosarul a fost pus în mîna unui singur om, de la care se aşteaptă soluţia gata finisată, precum Zeus a născut-o pe Palas
