Într-o circulară internă a NKVD-ului referitoare la comportamentul rusesc postbelic în ţările menite a fi sovietizate, unul din multele puncte imperative recomanda argumentat necesitatea destructurării, neantizării şi debalansării elitelor, de orice fel, astfel încât cetăţenii să fie lipsiţi de modele, de sisteme referenţiale.

Ceea ce ştim că, după ultimul mare război, în România cel puţin, s-a făcut cu asupră de măsură, atât fizic prin celebrele închisori de reeducare şi lagăre de muncă forţată, cât şi psihic, prin mistificare şi rescrierea istoriei, proletcultism, manipulare şi spălarea conştiinţelor, până la redefinirea „omului nou”.

După evenimentele din decembrie ’89, am intrat într-o altă perioadă post-conflagraţie, cumva inedită, de trecere şi tranziţie de la sistemul socialist la unul capitalist, de o cu totul altă factură, în care directiva de care vorbeam a redevenit, întâmplător sau deliberat, la fel de actuală iar compromiterea elitelor se produce de o manieră sistematică, acestea fiind substituite cu false modele şi reţete de succes.

Dacă mai înainte vreme pentru a fi „om realizat” erau necesare, pe lângă cei şapte ani de acasă, vreo 12 – 17 ani de educaţie şi instruire, de carte cum ar veni, de cinste, muncă, corectitudine şi o minimă morală, acum succesul nu mai este precondiţionat de astfel de mofturi. Dacă regula cu „ai carte, ai parte” nu mai este valabilă, atunci pare mai simplu să n-ai, nu e nici un păcat să fii mereu cu şapte ani mai tânăr, chestia cu cinstea nu e cuantificabilă în conturile bancare, contează mai mult combinaţiile şi afacerile simple, de tip speculativ, cumperi ieftin, vinzi scump, de câteva ori şi te-ai scos, munca e, se ştie, pentru negri şi tractoare, iar cu morala, totul e tranzacţionabil, biserica tranzacţionează relativ accesibil indulgenţe pentru orice, ca în culmea credinţei conjugale în care, deşi te-