Ne-am obişnuit şi cu publicitatea. Cu tinere care nu mai gătesc, ci „sendvicesc“. Cu preşcolari mici, care află cum pot avea acces la un număr „incomensurabil de jucăii“ (nu, nu e o greşeală de transcriere, ci o drăgălăşenie „incomensurabilă“ a unor adulţi „stilaţi“, faţă de copilaşi). În paranteză fie spus, în anii ’70 ai secolului trecut, „teleşcoala“ americană înregistra succese notabile pe glob în alfabetizarea tinerilor de orice etnie, prin amuzantul şi inspiratul serial „Sesame Street“, îmbogăţit cu „lecţii“ scurte şi Publicitate surprinzătoare, imitând reclamele, dar concepute, ştiinţific şi educaţional, fără cusur. Ne-am obişnuit cu publicitatea de azi, nu suntem hiperexigenţi. Copiii, pentru că sunt simpatici şi voioşi, apar în reclame mai frecvent decât este permis de reglementările europene. Stela şi Arşinel, alţi actori talentaţi, pot apărea, însă, aproape fără restricţii (grijă mare, totuşi, la percepţia publicului, care nu doreşte să vadă că interpretul unui personaj măreţ recomandă produse uşurele!). Tolerăm privirile disperate ale celor care pierd mult timp la toaletă, suportăm fără invidii burticile fericite, Monicile şi Zânele cu şi fără iubiţi exotici, entuziasmul creator al unei jurnaliste cu un curaj civic nebun recomandând tigăi. Ne-am obişnuit şi cu goliciunile perfecte, nu le mai sancţionăm ca adulţii din copilăria noastră de altădată, care ţâpureau: „U-iu-iu, pe dealul gol, Că mireasa n-are ţol. Las’ că-i face mirele când şi-o tunde cânele“. Ce ne supără, totuşi? Ce nu putem tolera în reclame? Nu putem vedea, iată, „fata cu salteaua“, cum o caracteriza un licean pe eroină. O glorie a gimnasticii româneşti şi mondiale „mărturisind“ jenată că, în performanţele ei (despre care liceanul şi colegii lui n-avuseseră încă timp să afle şi nici reclama nu-şi propusese asta), salteaua (una pe care se doarme, nu cea din sala de gimnastică)