Într-o lume ideală, ar trebui să fie posibil ca pe 1 iulie, sau mai bine zis, în noaptea dinainte, să pot lua primul avion pentru a ajunge la Zagreb. Liberă de constrângeri, liberă de probleme profesionale sau personale, şi nu foarte scump. Fără probleme vamale (dacă aş pleca, de exemplu, din Turcia sau Moldova).

Aceasta pentru că în 1 iulie Croaţia va deveni al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. Pentru că în acea zi la Zagreb se va auzi Oda bucuriei, a lui Beethoven, dar şi a Europei, şi pentru că acea zi îmi va aduce aminte de explozia de bucurie care a însoţit atât de aşteptata intrare a României în UE. Din păcate, acest gest, simplu şi banal ca procurarea de bilete la un concert simfonic, nu îmi este permis (mai ales dacă trăiesc în Moldova, Turcia sau Ucraina...şi nu sunt în UE sau nu beneficiez de facilităţi la frontieră), UE nu este nici pe departe o realitate, ci încă o himeră, stricto sensu, iar Bucureştiul a uitat demult fericirea zilei de 1 ianuarie 2007.

Totuşi...dincolo de aceste realităţi, şi mai ales dincolo de aspectul trist şi dezamăgitor al unor promisiuni care nu au fost onorate (de către liderii, artizanii sau lobbyiştii Uniunii...), intrarea Croaţiei în UE este un motiv imens de bucurie pentru mine. Sincer vorbind, am fost convinsă, în ultimii ani, încurcată de poveştile legate de rapoartele mecanismului de verificare şi cooperare, stând ca o ghilotină asupra României şi Bulgariei, că niciun alt stat nu va intra prea repede în fortăreaţă. Mistuită de sângele vărsat în războaiele balcanice recente şi de amintirea unui Sarajevo, a unor masacre niciodată nici iertate, nici lămurite dar nici pedepsite, nu credeam să mai văd vreun stat din fosta Iugoslavie alăturându-se Uniunii. Deşi, visam, recunosc, la intrarea tuturor acestor ţări care meritau, pentru mine, să intre mult mai repede în UE decât România sau Bulgaria (vă amintiţi cum