Despre resemnare şi atitudine pozitivă. Despre două feluri diferite de a face sport de performanţă
Tradiţia la Wimbledon spune că meciul inaugural al turneului se dispută pe Central Court, între cîştigătorul ultimei ediţii şi un adversar de pe tabloul de concurs rezultat prin tragere la sorţi. Este şi onoare, şi ghinion în această regulă. Onoare pentru că joci împotriva purtătorului coroanei de la All England Tennis and Crocquet Club, în faţa unei asistenţe care a flămînzit un an în aşteptarea turneului. Lumea gustă acest meci aproape ca pe o finală. De ce ghinion? La fel de simplu, se presupune că o dată ce ai căzut să joci împotriva unuia dintre cei mai buni jucători ai circuitului şansele de a merge mai departe în turneu sînt minime. Eşti condamnat să dansezi numai o seară. De fapt, o după-amiază.
La ediţia 2013, onoarea şi ghinionul i-au revenit românului Victor Hănescu, desemnat să-l întîlnească pe Roger Federer. Hănescu a preferat varainta a doua. Ghinionul.
Fatalitatea de a-l înfrunta pe Federer în primul tur. Victor, numărul 48 în ierarhia ATP, Roger al 3-lea. A rezultat o partidă încheiată în 69 de minute, după trei seturi scurte. 6-3, 6-2, 6-0. Resemnare şi cuminţenia omului care îşi cunoaşte lungul nasului. Chiar o anumită formă de servilism. Bine, dom’ne, şi ce te aşteptai, ca Hănescu să-l bată pe Federer, ţi-ai pierdut simţul măsuri, presupunînd că l-ai avut cîndva? Că nu ştiţi decît să criticaţi. Cînd aţi lăudat ultima oară pe cineva?
Acum mă grăbesc să o fac. Vreau să-l laud pe belgianul Steve Darcis. Numărul 135 mondial, deci cu 87 de poziţii sub Victor. La două ore distanţă de lecţia de resemnare mioritică a românului Hănescu, belgianul Darcis l-a învins în minimum de seturi pe Rafa Nadal, recent cîştigător la Roland Garros. Triumfător pe zgura pariziană pentru a 8-a oară. Caballeros, senores y senorites, marele Rafa! Dublu
