S-a încheiat faza grupelor a minicampionatului mondial numit Confed Cup. Presărate cu momente dramatic-hazlii produse de absolut minunata echipă din Tahiti, cele 12 meciuri de până acum (şi pe care le-am urmărit integral, deşi iniţial crezusem că n-am s-o fac) n-au adus practic nici o surpriză, cele patru considerate favorite în această etapă reuşind exact parcursul preconizat. Câştigătoarele grupelor, Brazilia şi Spania, au defilat, realizând maximum de puncte, urmate de Italia, respectiv Uruguay, ceea ce conduce la două semifinale „continentale”: Brazilia – Uruguay şi Spania – Italia, şi implicit la o finală intercontinentală. Dacă între cele două sud-americane există o favorită certă, Brazilia (deşi nu trebuie uitată finala mondialului din 1950, când tot Uruguay, şi tot pe Maracana, a îndoliat întreaga Brazilie, iar ipotetica diferenţă dintre ele era infinit mai mare în favoarea gazdelor decât este acum, în 2013), în cealaltă cred că e greu să vorbim de o favorită, chiar dacă maşinăria spaniolă pare foarte bine unsă.

Numai că în meciul cu Nigeria, ultimul din grupă, Spania a avut baftă cu carul, în condiţiile în care apărarea a avut numeroase momente de visare, portarul Valdez făcând realmente minuni în câteva situaţii critice. Problema Spaniei este exact aceeaşi cu a Barcelonei, adică tiki-taka, al cărei antidot pare a fi tot mai des la îndemâna adversarilor. Există totuşi o deosebire: la Barca nu există nici Torres, nici Soldado, jucători din alt clip, care ştiu una şi bună: cum o prind, dau în ea. Că nu intră întotdeauna, e altă problemă.

De partea cealaltă, arta apărării este tradiţională. Italia a primit totuşi patru de la brazilieni, ceea ce poate fi pus pe seama faptului că ambele erau deja calificate la ora desfăşurării meciului, şi deci mai important era spectacolul, pe care l-au şi oferit, cu asupra de măsură chiar. În plus, Balotelli se d