Institute Culturale au doar marile puteri europene, cum este de pilda Franta. Intentia respectivelor state este cat se poate de explicita. Perpetuarea asa-numitului imperiu cultural. Promovarea programatica a propriilor valori nationale pentru a conserva respectul datorat statelor mari de catre statele mici. Intr-un fel aceasta reprezinta o prelungire a politicii externe. Institutul Cultural Roman incearca sa copieze experienta celor cateva institutii de acest fel din Europa. Si o face prost.
Ofensiva diplomatica a oricarui stat de pe mapamond implica, in mod necesar, si o ofensiva de tip cultural. Succesul are drept premisa existenta unui numar seminificativ de valori culturale nationale, care au devenit sau pot deveni universale. Tinta ofensivei culturale, promovata in mod direct prin intermediul diplomatiei unui stat sau indirect, utilizand vehiculul unui institut cultural, o reprezinta cetatenii altor tari a caror afinitate poate fi cucerita prin mesaje artistice.
Administratia Ion Iliescu a creat acest proiect, al unui Institut Cultural Roman, pornind de la experienta catorva state puternice europene si de la iluzia ca un instrument de acest fel ar putea spori credibilitatea demersurilor externe ale Bucurestiului. Daca Ion Iliescu a avut dreptate sau s-a inselat, aceasta este o tema care va fi dezbatuta in viitor. Important este insa sa vedem ce s-a realizat si ce nu la capatul unor eforturi financiare si umane semnificative.
Prima intrebare la care trebuie sa raspundem este: in ce proportie mesajele Institutului Cultural Roman s-au adresat, din momentul in care a fost creat si pana in prezent, cetatenilor altor state si, respectiv, in ce masura efectul a atins exclusiv sau cvasiexclusiv diaspora? Rezultatul este deconcertant. In cea mai mare masura, fondurile si energiile ICR au fost consumate pentru urechile, ochii si, uneori, stomacu
