Teribilul accident din Muntenegru, cu cei 18 morţi ai săi, cu alţi vreo 22 de răniţi, cu toţii greu de identificat fiindcă în căderea autocarul s-a făcut praf, iar actele de identitate ale victimelor s-au pierdut, cu extraordinara lecţie de omenie a muntenegrenilor au impresionat o ţară întreagă. Firesc ar fi fost să impresioneze şi televiziunile. Să le impună decenţă.
Să le facă să uite că cele mai multe sunt intens politizate, ba chiar devenite organisme de propagandă. Să îi determine pe cei ce lucrează acolo să îşi reamintească propria lor meserie. Aceea de jurnalişti. De oameni a căror menire este aceea de a informa, dar asta numai după ce sunt ei înşişi oameni bine informaţi şi nu de a face politica celor care îi plătesc şi îi plătesc din ce în ce mai rar şi mai prost.
Nu a fost să fie. Luni, jocul cu telecomanda, a fost pentru mine ocazia unei vizite în spitalul presei româneşti aflată în stadiul terminal. În pavilioanele ei bolnav polarizate, roase de cancerul neprofesionalismului tarifat. Din care s-au auzit urletele isterice ale pro şi anti-guvernamentalilor. Cei tocmiţi să fie pro au adus imne de slavă guvernului şi lui Victor Ponta, ceilalţi s-au reunit rapid şi dirijaţi de duetul Turcescu - Pora s-au întrecut în invectivele inspiraţiei sleite, răguşite şi transpirate.
Târziu în noapte, pe TVR 1, s-au difuzat Nocturnele Marinei Constantinescu. Invitatul ultimei ediţii din seria consacrată stării presei româneşti s-a întâmplat să fie un jurnalist. Nu unul oarecare. Ci Mircea Carp. Domnul Carp a lucrat ani buni, zeci de ani, în presa occidentală. Dar scrisă şi vorbită în limba română. A lucrat la Vocea Americii şi la Europa liberă. Ambele posturi de radio finanţate de americani. Ambele însemnând simboluri şi avanposturi ale presei libere. Fiecare având misiunea de a informa complet şi corect.
Vocea Americii este un post de radio guver
