Porţile Casei arhitectului Ion Mincu sunt deschise. În curte, răsfirate, câteva şevalete susţin imagini ale unor clădiri de patrimoniu din întreaga ţară: câteva „Monumente Uitate”. Dinăutru, de dincolo de pereţi, se aud din când în când sunetele unei viori. Se repetă pentru primul concert din seria SoNoRo Conac.
Puţin după ora 19.30, însă, cei aproximativ 70-80 de spectatori, adunaţi într-unul din saloanele casei, sunt aduşi cu picioarele pe pământ: „Dacă aţi venit aici aşteptând un recital, vă înşelaţi. Acesta este un proiect arhitectural”, explică Şerban Ţigănaş, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România (OAR).
În stânga lui, muzicianul Răzvan Popovici, iniţiatorul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo din Bucureşti, zâmbeşte. Ia cuvântul pentru câteva minute, transmiţând celor prezenţi entuziasmul său şi bucuria.
„Dar... să lăsăm muzica să vorbească!”, spune violonistul şi se retrage, lăsându-i pe Diana Ketler (pian) şi Erik Schumann (vioară) să deschidă evenimentul cu „Liebeslied” pentru vioară şi pian, de Fritz Kreisler.
Urmează Terzetto-ul în Do major op. 74 pentru două viori şi violă de Antonin Dvořák, “Passacaglia” pentru vioară şi violă pe o temă de G. F. Händel, de Johann Halvorsen, şi alte scurte compoziţii ale lui Mozart şi Ăstor Piazzolla, ce-i aduc în faţa micului public, în diverse formule, pe Corinne Chapelle (vioară), Răzvan Popovici (violă), David Cohen (violoncel), Marcello Nisinman (bandoneon) şi Zoran Marković (contrabas).
Foto: SoNoRo Conac // Şerban Mestecăneanu
Reacţiile spectatorilor variază odată cu tempo-ul muzicii: când tresar “allegro non molto”, când uită să clipească.
Pe şemineul alb, în două sfeşnice aurii, ard 12 lumânări; se ţese cumva o atmosferă intimă, plăcut caldă spre deosebire de arşiţa de afară. Pentru că, aşa cum a povestit Răzvan Popovici pentru gând
