Într-o după-amiază de acum trei decenii, am primit la redacţie (Redacţia emisiunilor de ştiinţă radio) un telefon îngrijorat de la binecunoscutul şi adânc respectatul profesor Alexandru Pesamosca. Era îngrijorat şi ne ruga, pe cei de la emisiunile medicale, să „facem ceva“, pentru că, spunea, cazurile de chist hidatic la copii se înmulţiseră îngrozitor: de la unu-două cazuri operate pe lună, la patru-cinci pe săptămână. Ne-a vorbit despre gravitatea bolii, despre caracterul ei infirmizant şi despre măsurile ce se cer luate, pe cât de simple, pe atât de eficace. Avea dreptate. Dar… în ţara noastră, cea fără boli şi bolnavi, cum era ea declarată de politica vremii, cenzura interzicea drastic difuzarea unor asemenea cifre. Despre profilaxie, da, se putea vorbi, dar la modul general, vag, „fără panică“. Cooperativa „Munca în zadar“ avea zonele ei de elecţie şi sănătatea era una dintre ele. Un salt în timp şi aterizăm în mileniul trei cu datoria, faţă de profesorul Pesamosca şi faţă de copiii pândiţi de primejdii, neonorată. Dar, între timp, au apărut şi alţi copii. Am cunoscut un grup care învăţa să intre în contact direct cu viaţa reală. I-am întâlnit în Cişmigiu. Cel mai în vârstă avea 10 ani. „Se ju Publicitate cau“ de-a „reporterii de investigaţii“. Aveau microfoane adevărate şi întrebau adulţii (nu copiii) ce cred ei că-i lipseşte frumosului parc ca să devină cu adevărat un „Cişmigiu al copiilor“. Adulţii credeau că nu-i lipseşte nimic. Copiii râdeau: „Ba da, ba da, îi lipseşte, dar voi nu vedeţi pentru că nu mai sunteţi copii!“. Un bunic le-a sugerat să dea ei un exemplu. Au dat mai multe, dar iată unul: cei mari au, de bine, de rău, în parc, câteva closete aşa-zis „ecologice“, de o igienă îndoielnică. Cele două clădiri „specializate“ de altă dată au fost ridicate de la rangul de WC public la acela de cofetării (sic!), dar au intrat direct (după cum ara