După articolul precedent, cam săltăreţ şi depresibil (precum pulsul în insuficienţa aortică), n-a lipsit mult ca, tentat de un conflict în toată regula, declanşat în viaţa ştiinţifică americană, să profit de ocazie, deoarece subiectul disputei mă interesează de multă vreme. Deocamdată să-l deconspir: după 1970, graţie sociobiologiei – disciplină (ramură a ştiinţei?) apărută în Statele Unite – s-a postulat controlul genetic al celor mai diverse faţete ale comportamentelor umane. La noi în ţară, îmi amintesc, se declanşase o năprasnică reacţie de condamnare. Oricum, subiectul (încântător) rămâne în portofoliul meu imaginar. Să revenim, deci, definitiv şi irevocabil la cercetările lui Michael Tordoff şi ale grupului său, cu un răsunet evident dar şi variabil. În mediile ştiinţifice, în general, se susţine conturarea unei noi fiziologii a gustului. Câte ceva despre calciu, ridicat la un rang nebănuit, unii considerându-l cel de al şaselea simţ: metal alcalino-pământos (nr. 20 în sistemul periodic), nu se află niciodată în stare pură în natură, al cincilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (peste 3%), este esenţial pentru structurile vii, îndeosebi în formarea oaselor, dinţilor, cochiliilor. Datele asupra rolului fiziologic al calciului s-au acumulat în timp, dar, în prezent, de mai mulţi ani, are loc virajul către fiziologia moleculară a celulei. Nu vă propun însă căutarea pe netul autohton a unor informaţii despre gust. Afară doar dacă vreţi, eventual, să vă amuzaţi aflând detalii asupra „calităţilor gustative“ specifice unui anumit lichid biologic masculin (secretat în cantităţi mici, variabile în funcţie de... etc.) sau al unei părţi mici dintr-un organ feminin tentant. Nici destule alte naţii, la nivel de „cultură populară“, nu se află mai prejos. În continuare, se impune să îndrept o omisiune: numele lui Jean Anthelme Brillat-Savarin (1755–1826