Aproape că era o tradiţie ca, printre marii colecţionari de artă ai Românei, îndeosebi în perioada interbelică, să aflăm numele unor medici cunoscuţi. Locuinţele unora, prin donaţii făcute statului, în absenţa moştenitorilor direcţi, au devenit case-muzeu, adăpostind în general picturi, sculpturi, piese de mobilier, care aveau să îmbogăţească patrimoniul naţional, aducând în prezentul efemer parfumul vremurilor trecute. De această comoară de bun-gust şi frumuseţe putea să se bucure oricine. Dar şi alţi colecţionari-medici au făcut valoroase donaţii din colecţiile lor de pictură – opere adunate adesea decenii la rând – muzeelor din întreaga ţară. Şi mă feresc de exemple, deloc puţine, pentru ca nu cumva, prin omisiune, să rănesc simţămintele nobile şi altruiste ale unor donatori necitaţi. Tânărul coleg care citeşte aceste rânduri iubeşte la rândul său şi admiră harul artistului de a concretiza idei şi sentimente în forme şi culori, părându-i-se că ar putea fi cuprins la un moment dat de dorinţa de a le avea şi strânge în apartamentul său, va gândi inevitabil: de unde bani – arta costă – când resursele medicului sunt precare, iar priorităţile în repartizarea acestora sunt cu totul altele decât cele pentru o investiţie în pictură ori sculptură? Cunosc, din ani mult mai negri decât cei pe care îi străbatem acum, medici care au fost dispuşi la sacrificiul împărţirii bugetului familial astfel încât să rămână ceva şi pentru o lucrare de artă. Dar banii nu constituie condiţia sine qua non pentru a deveni, treptat, un colecţionar: e necesar să te instruieşti prin lecturi, prin frecventarea muzeelor şi a expoziţiilor, a atelierelor pictorilor – aceştia devin nu rareori buni prieteni ai medicilor (istoria artelor îi menţionează frecvent) – prin învăţarea ştiinţei de a colecţiona opere de artă. E un drum lung, adesea cât o viaţă, nu mulţi se încumetă să-l parcurgă, dar