Motto: „Tempora si fuerint nubila, solus eris” (lat. „Dacă timpul se schimbă în rău, vei rămâne singur”) Ovidiu, „Tristia”

În ultimul timp am fost nevoit să fiu mai atent la cei pe care, tam-nisam, îi prinde grija de alţii, persoane particulare sau cu funcţii, ori ţări şi popoare. Sunt atât de îngrijoraţi, încât această grijă îi scoate de la ei din casă şi din ţară şi vin să-ţi spună că n-au somn fiindcă, de exemplu, gazele tale de şist ar putea să te facă independent energetic pentru o sută de ani. Dacă, şi numai dacă vor fi date spre exploatare companiei cutare, că doar, dacă vrei alianţă şi securitate şi umbrelă de bombe, ar trebui să înţelegi că altfel nu poate fi, că toate au un preţ pe lumea asta, nici măcar laudele nu-s pe gratis. Aşa se face că ne-am trezit că a aterizat la noi fostul premier britanic, Tony Blair, care, ca persoană particulară, în drum spre Bagdad (are acolo o treabă cu laboratoarele de arme chimice ale lui Sadam Spânzuratul), s-a oprit la Bucureşti, să-l vadă pe Ponta, iar în calitate de purtător al grijilor altora, trebuie că a adus un mesaj. Acelaşi personaj a mai fost pe la noi, la domnul Năstase, adică atunci când, din cauza unei defecţiuni, a fost nevoit să aterizeze la Otopeni. Dar lumea, uitucă cum e lumea, nici nu mai ştie cât de bine ne-a fost după ce a fost vândut Combinatul Siderurgic de la Galaţi la cine trebuia să fie vândut. Face Tony trafic de influenţă, care, diplomatic, se cheamă lobby? Cui i-o fi fost frică că Ponta ar fi putut face, din neştiinţă şi din teribilism juvenil, vreo defecţiune care ar fi necesitat cheltuieli mari ca să fie reparată? Nu-l ştiu pe nume, dar, sigur, are o grijă mult mai mare decât Roşia Montană.

Vizita fostului premier britanic ar fi putut trece chiar de tot neobservată (televiziunile au menţionat-o ca pe un fapt divers), dacă nu vor fi avut loc cu o zi înainte ca Ponta să plece