În realitate nu "ştim" mai nimic, nu ne putem susţine idealurile pornind de la datele trecutului, întrucât timpul, cu priorităţile lui, se află într-o dinamică perpetuă şi, fatalmente, nu putem prevedea absolut nimic. Relativism total. Istoricii intră în jocuri sterile cu timpul lor ori de câte ori încearcă să aducă trecutul în prezent.

Lucian Boia este o prezenţă notabilă în peisajul istoriografiei româneşti, cu deosebire în ultimele două decenii. Debutând în vechiul regim cu studii de istoriografie, Lucian Boia a avut privilegiul de a se rebrendui într-o mare cultură occidentală, cea franceză. Într-un spaţiu cultural dominat de liberalism, toleranţă şi reinventarea permanentă a instrumentelor de cunoaştere istorică, Lucian Boia a devenit un occidental fără complexe, propunându-şi să reînnoiască tematica, limbajul şi "funcţiile" istoriografiei româneşti. Experienţa i-a permis să-şi identifice vocaţia de scriitor de istorie - recte eseistica istoriografică - reuşind să devină o voce inconfundabilă. Scrie mult şi cu o remarcabilă lejeritate, fără prejudecăţi, fără constrângeri dinspre trecutul personal, întrucât nu a avut legături consistente cu istoriografia "de Curte", fără inhibiţii şi ţintind un exerciţiu intelectual postmodern, în care istoria este doar un pretext de reflecţie. Ideile se apropie şi se despart ca într-un puzzle, se completează şi se contrazic din simplul motiv că istoriografia nu poate năzui să edifice un sistem coerent de cunoaştere. Pozitivismul a rămas undeva într-un trecut cvasi-absurd, în care istoricii fascinaţi de progresele ştiinţelor naturii au forţat nota, iluzionându-se că-i vor putea urma... pe matematicieni. La polul opus, în postmodernitate, trăim sub zodia relativismului, a demitizării şi chiar a ironiei superioare cu privire la înaintaşii care, în lipsă de altceva mai bun, au construit mitologii istorice, au căzut în capc