Performanţele medicale presupun adesea eforturi îndelungate, crearea unor echipe, achiziţii de echipamente, traininguri. La capătul lor, rezultatele. Dacă, însă, cei care depun aceste eforturi nu se simt răsplătiţi la justa valoare, de sistemul în care funcţionează, pot şterge cu buretele toate aceste eforturi, munca echipei, speranţele pacienţilor. Poate fi îndreptăţită o astfel de atitudine? (Dr. A. M.) În sensul mişcării acelor de ceasornic, pornind dinspre vest, districtele oraşului imens în care trăiesc de aproape 40 de ani sunt Manhattan, Bronx, Queens, Brooklyn şi Staten Island. Eu lucrez, din 1993, în Queens, unitatea geografică cu cea mai mare diversitate a populaţiei din Statele Unite. În şcolile publice din Queens sunt copii care s-au născut în 91 de ţări. În coridorul scurt al serviciului de consultaţii pe care îl conduc se deschid cabinetele unui medic care vorbeşte letona, al unuia venit din Israel şi al unei colege născute în Milwaukee din părinţi originari din Galaţi, care a trăit în Spania şi Maroc şi şi-a făcut studiile în Mexic. Asistentele medicale sunt din Trinidad, Haiti, Taiwan şi Irlanda. Tot din Irlanda este şi secretara noastră. Majoritatea medicilor rezidenţi sunt născuţi în această ţară, dar numai anul acesta am avut plăcerea să lucrez cu tineri din Ungaria, India, Pakistan, Japonia, Germania, Ucraina şi Grecia. Aşa că nu surprind pe nimeni cu faptul că, în fiecare zi, în scurta pauză de prânz, citesc presa românească pe internet. Mă uit întâi la România liberă, apoi deschid revista 22. Când am câteva minute în plus, arunc o privire Observatorului cultural şi României literare. E şi acesta un fel de a fi acasă. Iar dacă lectura presei nu-mi stârneşte nostalgii (nici nu are cum, căci nostalgia este sentimentul de regret pentru un timp, o parte a vieţii pe care oricum n-o putem retrăi), mă ajută să înţeleg prin ce trec oameni care