Liliana Corobca scrie aşa cum ar coase în stil tradiţional, când nu mai ai la îndemână nici modelele, nici pânza, aţa şi nici culorile de altădată.
Citind gingaşul roman al Lilianei Corobca, Kinderland, mi-am adus aminte cum era tras de urechi Thomas Ciulei, pe la începutul anilor 2000, pentru „lipsă de obiectivitate“ în documentarele sale. Era vorba despre un film cu oameni ai Deltei, dar, câţiva ani mai târziu, un altul, Podul de flori, despre singurătatea familiilor fracturate de plecatul la muncă în lumea largă, nu reuşea să facă mare impresie publicului românesc. Din lipsă de obiectivitate sau din prea multă? Căci nu era nimic patetic în documentarul acela, doar mult omenesc, multă frumuseţe simplă, o insistenţă anume pe omenie în micile ritualuri domestice îndeplinite cu seriozitate şi calmă îndârjire de doi copii de la ţară şi de tatăl lor. Mici gesturi înlănţuite fără sfârşit, devenite soluţii de supravieţuire şi remedii pentru singurătate şi dor. Câteva scene de neuitat ne-ar fi cu siguranţă de folos pentru o dreaptă privire asupra romanului Kinderland. Toate sunt despre ceea ce trebuie făcut întotdeauna, orice ar fi, ca să rămâi om în lumea ta. Care să fie rostul obiectivităţii aici, adică în artă? Cu siguranţă, niciunul.
Oare şi cartea prozatoarei de peste Prut va fi privită cu aceleaşi rezerve? Riscul ei stă în simplitatea primejdios de învecinată cu naivitatea. Un risc aproape depăşit în cartea anterioară, Un an în paradis. Naivitatea se dovedeşte a fi o alegere lucidă, căreia simplitatea îi devine consecinţă şi confirmare.
Formula este, de altfel, oarecum la modă. Povestitorii neinhibanţi stilistic, cursivi, cu story, câştigă teren în faţa scriitorilor cu amprentă, cu „gheară“, arhitecţi de viziuni şi de stratificări în parabolă. În schimb, sofisticarea se mută dinspre calofilie în planul vocilor narativ
