Mi-a venit nepotul din Canada. N-a fost niciodată în Bucovina. Vrea s-o vadă. Hai la drum! Vrând să intru dinspre valea Bistriței, m-am poticnit la coborârea către Poiana Largului. Zeci, alte zeci și încă zeci de mașini staționează pe dreapta, după care se rânduiesc sute, inclusiv autocare. Am crezut mai întâi că-i vorba de vreun grav accident, apoi că, pe undeva, s-a prăbușit drumul, altfel, imposibil de întrevăzut pricina înșiruirii de mașini pe atâția kilometri, într-o zonă de regulă pașnică și lipsită de evenimente rutiere. Cum, de-a lungul nesfârșitei coloane se agită polițiști și jandarmi, opresc și-ntreb ce s-a întâmplat. „Îl înmormântăm pe părintele Justin”. Emoționant acest plural al solidarității „îl înmormântăm”, de parcă răposatul va fi fost membru al familiei fiecăruia!

De la șoseaua asfaltată și până la Mănăstirea „Petru Vodă” mai sunt câțiva kilometri, ceea ce înseamnă că-s mașini înșiruite și pe-acolo! N-am mai întâlnit nicăieri, în România, astfel de enormă afluire (se puteau vedea numere de înmatriculare din toate județele) fără comitet de organizare, făr-de convocator și de perspectiva unui „ce câștig” imediat. S-ar putea mai degrabă vorbi despre o copleșitoare imagine a întoarcerii mute către cele sfinte, la ani lumină distanță de conduita becaliană a investirii jalnice de mărturie a credinței întru obținerea obligatorie de profit. Fie și numai sub aspect pur cantitativ, numeric adică, gestul românilor de omagiere a memoriei ctitorului Mănăstirii „Petru Vodă” rămâne cu atât mai impresionant cu cât simți tezaurizat într-însul un protest nerostit la adresa nedreptății și împilării, alăturat prețuirii vinovate (se poate vorbi și despre o câtime de vinovăție colectivă, pe care o vom lua în discuție cu alt prilej) pentru suferințele celui ce a fost duhovnic misionar pe front până la Odessa și a trecut, mărturisindu-și credința, prin cumplitel