Elementul unificator în istoria comună a majorităţii partidelor politice de după 1989 este lipsa de contur identitar propriu.
„Sentimentul meu este că PC este mai aproape de PSD“, a declarat preşedintele liberalilor, Crin Antonescu, într-o emisiune televizată, duminică seară, la Antena 3. Aceasta după ce preşedintele PC făcuse şi el constatări legate de nefuncţionalitatea alianţei de centru-dreapta.
Ce transmit, de fapt, cei doi lideri politici? În primul rând, că identitatea politică a cel puţin uneia dintre cele două formaţiuni în chestiune este discutabilă. Singura coaliţie viabilă a ultimelor luni în politica internă este, fără îndoială, USL, cu toate semnele unor disfuncţii, până la urmă, previzibile. În al doilea rând, cei doi lideri în divorţ se întreabă, implicit, pe cine ar mai putea reprezenta, invocând plasarea de centru-dreapta, de vreme ce se trimit, unul pe celălalt, la PSD, adică la social-democraţi?
Pentru prima dată în ultima vreme, Crin Antonescu şi Daniel Constantin îşi pun întrebări valide, deşi poate involuntar, în legătură cu profilul doctrinar al partidelor pe care le reprezintă. Deşi povestea lor este uşor diferită, ea construieşte istoria comună a sistemului românesc de partide profilat după 1989, pe fondul unor legitimări fie de tip istoric, fie revoluţionar-consensual, fără apelul la conţinut doctrinar autentic sau la suportul sociologic necesar pentru o structură de partid solidă.
Partidul Conservator, formaţiune fără profil ideologic conturat, fabricată de Dan Voiculescu pentru uzul alianţelor politice profitabile, se încadrează perfect în categoria partidelor lipsite de identitate politică stabilă. Născut „umanist“ în 1991, rebotezat în vremuri care cereau schimbarea „conservator“, purtând încă, după opt ani, eticheta devenită celebră a „soluţiei imorale“, PC este nu numai partidul unui sin
