E un truism faptul că, printre medici, ca şi în alte bresle, există o majoritate de profesionişti oneşti şi tăcuţi, câteva vârfuri sclipitoare şi o minoritate gri, zgomotoasă şi specializată în arta compromisurilor. Dar tocmai pentru că este un truism, am fost şi sunt mirat de absenţa diferenţierii între aceste categorii atunci când, în România, se vorbeşte public despre breasla medicală. Sunt conştient că din ţara noastră nuanţele au fost trimise în exil, că barosul a devenit unealta declarativă preferată, că subtilitatea e privită ca o insectă ciudată. Nu-mi pot reprima mirarea atunci când citesc, lansate în picaj din gura preşedintelui Colegiului Medicilor din România, astfel de cuvinte zdrobitoare: „A existat procesul halatelor albe în vremea lui Stalin, dar în Rusia. În România au existat şi în perioada comunistă atacuri la adresa personalului medical, dar nu de o asemenea manieră cum au început să existe începând cu 1 ianuarie 2013“. Observaţia profesorului Vasile Astărăstoae este corectă. Dar lipsită de nuanţe. Procesele în care au fost implicaţi medici s-au înmulţit în ultimul an, la fel şi numărul arestărilor preventive şi al percheziţiilor în anumite clinici. A echivala acest avânt justiţiar cu procesele halatelor albe din perioada stalinistă poate fi nu doar o impietate, ci şi acel gen de periculoasă miopie în care umbra îndepărtată a criminalului aplecat asupra victimei îţi apare ca o siluetă grijulie. Ştiu că e o evidenţă, dar, în epoca realităţilor create de televiziuni, e cazul să punem pe hârtie şi astfel de evidenţe. În perioada comunistă, medicii erau arestaţi pentru credinţa şi ideile lor. Să crezi şi să speri în ceea ce doreşti a fost şi este un drept al oricărui om. Astăzi, când sunt reţinuţi, medicii ajung în arest pentru că sunt suspectaţi de furt. Furtul nu este un drept al omului şi în orice breaslă profesională putem găsi o mi