Weekendul ne-a adus, pe langa minivacanta de Rusalii, si vesti triste. Accidentul de autocar din Muntenegru este similar prin impactul emotional cu tragedia aviatica de la Balotesti. Sigur, numarul victimelor este mult mai mic, dar socul mediatic identic.

Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei care n-au avut sansa sa scape! Si sa-i aiba in paza pe cei raniti!

Presa abunda, ca de obicei in astfel de situatii, de ipoteze si de informatii contradictorii. Inevitabil, privirile sunt focusate pe autoritatile romane, pe felul in care au reactionat.

Eu nu vreau sa-i pun la zid pe alde Corlatean, Arafat sau Dusa. Sincer, nu cred ca puteau schimba ceva in rastimpul imediat scurs de la prabusirea autocarului in prapastia mortii. Poate la comunicare puteau sa faca mai mult. Dar…

Mi se pare totusi prea mult sa-l vedem la Raed Arafat scos la inaintare pe post de ambalaj frumos menit sa mascheze de fiecare data bubele sistemului.

Ok, inteleg ca Arafat e un bun meserias, a pus pe picioare SMURD si medicina de urgenta, felicitari, bravo lui! Dar de aici si pana a-l vedea in orice loc din lumea asta unde se intampla o tragedie, parca nu da bine, zau!

Bine, intelegem de ce se intampla asta. Vorba lui Cozmin Gusa, care tragea ieri linie, la Realitatea TV: Raed Arafat a ajuns un fel de mascota pe care o scot in fata toti cei care vor sa mascheze problemele din sistem. Bine zis!

Ca platitor de leafa pentru oamenii din guvern, pe bune, mi se acreste vazand ministri sau secretari de stat care dau buzna in locuri cu tragedii pentru a-si trage spuza pe turta lor de popularitate.

Da, stiu, daca nu se duc, exista o multime de comentatori dispusi sa-i treaca prin ou si prin otet pe motiv ca n-au fost la fata locului. Dar, pentru mine, repet, important e sa functioneze brici asa-numitele celule de criza, formate din profesionisti ai sistemului. Atat.

Iar