După demisia grăbită a lui Andrei Marga de la conducerea ICR, cei în drept să numească un nou preşedinte al instituţiei n-ar trebui, mai presus de orice, să se grăbească. S-au grăbit deja anul trecut, când – să nu uităm – Andrei Marga a ajuns în post înainte de vreme, prin forţarea demisiei predecesorului său, care mai avea doar şase luni de mandat şi ar fi putut duce la bun sfârşit o activitate recunoscută drept un succes.

Instituţia a fost însă fatal mutilată, trebuie s-o recunoaştem. Andrei Marga nu a făcut decât să desăvârşească această mutilare. Ce se va întâmpla oare acum cu „filialele“ interne, create atât de iresponsabil? Dacă Marga, în mod evident, nu a înţeles misiunea instituţiei pe care s-a grăbit să o acapareze, totuşi, la ora aceasta, poate că se mai găsesc oameni de la putere care – confruntaţi cu necesitatea unei noi numiri – să ţină cont şi de rostul pe care trebuie să-l aibă ICR.

De fapt, chiar de anul trecut, trecerea instituţiei în subordinea Senatului a însemnat începutul sfârşitului. Guvernul Ponta a smuls o întreagă structură de la locul ei cuvenit, transplantând-o într-un loc impropriu, adică la cheremul comisiilor din Senat. Nimic nu era mai coerent decât ca ICR – promotor al culturii române în străinătate, deci o verigă a politicii externe – să se afle în subordinea acelei instituţii care conduce, potrivit Constituţiei, politica externă a României. Tocmai de acest lucru ar trebui să ţină seama cei care vor să găsească o soluţie viabilă, eficientă şi pe termen lung pentru ICR.

Remarcabil este faptul că pretextul folosit pentru transplantul nereuşit de anul trecut a fost „politizarea excesivă“, când de fapt tocmai această mişcare a creat premisele politizării. Lucru confirmat din plin de felul în care se caută acum, printre funcţionari fără activitate culturală, o persoană oarecare pentru ocuparea acestui post.

USL ar