Migraţia e un subiect extrem de fecund, transdisciplinar. Am participat de curînd, la Universitatea din Suceava, la un colocviu internaţional, cu tema „Migraţia înalt calificată. Strategii de migraţie şi construcţie identitară“. O mînă de universitari şi cercetători din Franţa, Belgia, Bulgaria şi România a disecat tema în profunzime, cu accent mai apăsat pe migraţia medicilor. Am desprins, din această experienţă, cîteva idei şi impresii tonifiante şi am găsit, graţie replicii unui profesor universitar din Franţa, un posibil brand de ţară. Mai întîi, în mediul universitar şi al cercetării din România, există o intensă preocupare ştiinţifică pentru fenomenul migraţiei înalt calificate, cu încercări de formalizare, cu grafice şi studii cantitative şi calitative ale datelor culese prin chestionare sau printr-o analiză riguroasă a articolelor de presă la temă. A reieşit, cu destulă limpezime, cît de greu este să cuantifici acest fenomen – nu există, practic, indicatori fiabili pentru a realiza statistici relevante; iar acest lucru e valabil atît în România, cît şi în Franţa, unde, spre exemplu, Ordinul medicilor nu are dreptul să facă statistici pe baza naţionalităţii sau a etniei. Lipsa de transparenţă e, aici, un efect secundar al unui cîştig poate mai important, care ţine de drepturile omului şi, mai ales, e un efect al Europei, ca spaţiu politico-administrativ în care mobilitatea e o practică normală. În al doilea rînd, discuţiile n-au ocolit aspecte incomode precum şpaga, stereotipurile şi reprezentările vehiculate de presă despre practicile medicilor, dar şi reflecţii mai cuprinzătoare despre fluxul migraţiilor, cu o dinamică pe cît de inefabilă, pe atît de evidentă a echilibrelor/dezechilibrelor generate în societate, în diverse regiuni ale României şi ale Europei. S-a vorbit şi despre ce incidenţă are mobilitatea, ca drept individual asupra reconfigurării identit