Când am intrat pe strada Trotuş am simţit brusc că m-am teleportat pe o uliţă tihnită, cu case bătrâneşti, pietruită, de undeva de la ţară. Doar profilurile blocurilor care se iveau la capătul străzii m-au trezit din această reverie: sunt, totuşi, în Focşani, chiar în buricul târgului.
Din strada Bucegi, asfaltată ca în palmă, am cotit pe un drum jumătate pietruit, jumătate de pământ, cu rămăşiţe neuniforme de asfalt turnat cine ştie când, cocoşat din loc în loc de denivelări şi gropi, în care s-au format mici iazuri cu apă de ploaie. Strada este adormită, sub soarele moleşitor care scoate parcă şi mai mult în evidenţă buruienile care cresc pe marginea drumului şi pe la porţi, în locul unor trotuare, din care a rămas doar o idee de borduri ştirbe.
De o parte şi de alta a uliţei, case, multe bătrâneşti, parcă părăsite, cu garduri din şipci subţiri de lemn, cu vopseaua scorojită, năpădite de buruieni. M-am mirat când am găsit şi o casă cu prispă, sprijinită în stâlpi de lemn, îmbătrânită de vreme, aşa cum doar în zona de munte a Vrancei am mai văzut. Alte case, îngrijite, cu flori în curte şi boltă de viţă de vie, ca la bunica.
Într-o curte, sub un cireş, un bătrânel aduna fructele mici într-o găletuşă, fiind singurul om pe care l-am întâlnit pe mica stradă. Ne-a ieşit în întâmpinare, la gard, Monica, o căţeluşă albă şi tare ageră când vine vorba de străini. Am aflat de la nea Paul Bucur, în vârstă de 77 de ani, că oful cel mai mare al locuitorilor de aici este asfaltarea străzii. „De 6-7 ani vrem să ne facă strada, am fost de multe ori la Primărie. Când plouă nici nu poţi să ieşi din curte din cauza noroiului şi a bălţilor. Este mai rău ca la ţară. Iarna e şi mai greu, când ninge, nici nu trece plugul cât de mare e zăpada. Acum vreun an au mai venit cu o maşină de pietriş, a trimis primarul Bacinschi, de au mai acoperit din găuri. Ilumina