În 1990, cu 71 partide înscrise în cursa electoralǎ (dintre care 9 intrau în Senat şi 17 în Camera Deputaţilor), este posibil sǎ fi avut cel mai deschis sistem de partide din Europa. Ne-am zis cǎ e prea de tot, şi de atunci am tot schimbat legislaţia, care este astǎzi cea mai restrictivǎ din Europa.
Spun asta în primul rând din cauza numǎrului de 25.000 de membri fondatori, din cel puţin 18 judeţe (cel puţin 700 membri în fiecare) necesar înfiinţǎrii unui nou partid. Pentru comparaţie, în şapte state UE (Marea Britanie, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Spania) sunt suficiente 3 persoane. Dupǎ România, cele mai restrictive condiţii sunt cele din Slovacia (10.000 de semnǎturi, nu membri fondatori). Se adaugǎ practica judiciarǎ, care introduce piedici suplimentare în calea înregistrǎrii noilor partide. Este edificator ce a pǎţit anul trecut partidul Noua Republicǎ, care a depus la tribunal în iunie 2012 actele necesare dar, în urma unor contestaţii stupide judecate cu maximǎ lentoare, a obţinut decizia de înregistrare abia opt luni mai târziu.
Legile electorale sunt şi mai drastice. La dezbaterea organizatǎ sǎptǎmâna trecutǎ de Centrul Român de Politici Europene pe tema sistemului electoral al alegerilor europarlamentare s-a arǎtat absurditatea unora dintre reglementǎri, mai ales a celor referitoarela candidaţii independenţi.
Independenţilor li se cer 100.000 semnǎturi pentru a-şi înregistra candidatura, în condiţiile în care, în 2009, PSD a avut nevoie de 136.747 voturi pentru un mandat. Rezultǎ cǎ numǎrul celor care îţi susţin candidatura, înainte de începerea campaniei, ar trebui sǎ fie aproape egal cu al celor care te vor vota pentru a obţine mandatul. În plus, ai nevoie de mai multe semnǎturi pentru a te înscrie ca independent decât pentru a te înregistra ca partid. Pentru comparaţie, în Uniunea Europeanǎ, dintre ţǎrile care i
