A doua zi dupa petrecerea accidentului din Muntenegru, cand pe langa Ministerul de Externe si restul oficialitatilor romane s-au trezit din betia sarbatorii prelungite si propovaduitorii marilor adevaruri ale umanitatii din presa si aiurea, au inceput sa curga lectiile.

Jurnalisti, sociologi, politicieni si analisti, cu totii au sarit sa predea lectia de virtute si umanism oferita de muntenegreni, lasand sa se inteleaga prin constrast cat de abrutizati sunt sau ar fi fost romanii in conditii asemanatoare.

De ca si cum doar spontaneitatea reactiilor umane ar conta, care oricum este cvasi-asemanatoare peste tot in lume, si nu mai ales actiunile planificate si de lunga durata care ar putea sa urmeze unui astfel de eveniment.

Mai ales ca doar acestea din urma sunt cele care pot preveni tragedii asemanatoare sau cel putin le pot diminua efectele. Cand insa totul se reduce la o serie de acte, declaratii si masuri situate toate sub imperiul exclusiv al emotiilor, consecintele in timp vor fi aceleasi cu care ne-am obisnuit: cvasi-inexistente in sensul imbunatatirii serviciilor si vietii.

Ca Ministerul Afacerilor Externe nu a functionat in momentele de dupa producerea accidentului din Muntenegru e un fapt dovedit. Ca insusi ministrul de Externe ar trebui sa isi ceara scuze public pentru reactia intarziata si cel putin bizara pe care a avut-o fata de teribilul eveniment in care au fost implicati cetateni romani, recunoscand ca institutia pe care o conduce nu a functionat deloc in acest caz, este o necesitate si chiar o urgenta. Asemanatoare celei cu care ar fi trebuit sa reactioneze din primele minute dupa aflarea vestii accidentului.

Ministerul Afacerilor Externe este o institutie care trebuie sa fie restructurata sau, daca se demonstreaza ca nu poate functiona in actuala forma de organizare, recladita din temelii, i