Dincolo de povestea cu iz de thriller a fugarului NSA Snowden, de scandalul internaţional provocat de presiunile americanilor să-l prindă şi de indignarea populară faţă de practica supravegherii globale se află şi o problemă de principiu, mai puţin dezbătută.
Mi se pare că, într-un plan al subconştientului colectiv, se strecoară insidios ideea că reprezentanţii tradiţionali ai democraţiei de până mai ieri, adică SUA, sunt de fapt ticăloşii perfecţi, care una predică şi cu totul alta fac. Că Snowden simbolizează lupta oamenilor simpli împotriva guvernelor asupritoare, care încearcă să ne controleze toate mişcările. Nu am nimic împotriva ideilor sau concluziilor simple, însă această abordare e doar simplistă.
Cine ştie, poate fostul angajat NSA, ca persoană, chiar este un idealist. Greu de crezut, dar hai să presupunem că e Snowden o excepţie. Că nu este manevrat de servicii de securitate ale ţărilor rivale SUA. Aşadar, ce demonstrează dezvăluirile lui? Că guvernul american supraveghează orice poate? Păi nu ştiam asta? Era cineva atât de naiv să-şi închipuie că nu? E cineva atât de naiv să-şi închipuie că există vreun stat în lumea asta, de la comuniştii nord-coreeni, până la regimul de la Kremlin sau guvernul Majestăţii-Sale de la Londra, care procedează altminteri? Bine-nţeles, fiecare după posibilităţi. Că doar n-o să comparăm posibilităţile americanilor cu cele ale somalezilor.
Nu am nici o îndoială, în sinea mea, că absolut toţi apelează la asemenea metode, în funcţie de interesele guvernelor lor. Înseamnă asta că-s toţi o apă şi-un pământ? Că americanii, şi lumea occidentală pe care o reprezintă ei, nu-i cu nimic mai bună decât modelele oligarhice care au proliferat după prăbuşirea comunismului sau alte sisteme mutante ale totalitarismului?
Paradoxal, pentru mine tocmai cazul Snowden este dovada că nu. Ca şi deja celebrul caz Wikileaks-Jul
