Ai drum prin Olanda și vrei să încerci și tu să fumezi un cui ca băieții, fără să vorbești codat, de tricouri, banane și „vizite la amicul ăla, știi tu care”. Oricum, înainte de a începe, vreau să mărturisesc că nu știu absolut nimic despre subiect. Nu am fumat iarbă în viața mea. Mi-a povesit un prieten, domnule polițist.
Cum să găsești: Dacă te afli în Amsterdam și nu găsești iarbă, ești idiot. Ia-te după nas. Sau mergi și tu pe străduțe aleator. În zece minute nimerești un coffee shop. În Haga, Rotterdam și alte orașe mai mici și mai puțin pline de turiști, sînt mai rare. Aici, nu vreau să par rasist, dar cel mai ușor mod de a găsi un loc e să întrebi un negru. Vezi un om relaxat și cu tenul închis și sigur știe.
Preț-calitate: Gramul e de la 8 euro în sus. Evită să cumperi „specialitatea casei deja rulată” ca un turist începător. De obicei e de proastă calitate. Pentru că olandezii s-au prins că, dacă nu ești în stare să-ți rulezi unul singur, nu meriți marfă bună și oricum nu-ți dai seama.
Regulament: Legal, ar trebui să te întrebe de buletin, dar în Amsterdam prietenul meu care nu e imaginar nu a pățit așa ceva. Intri, arăți cu degetul și oamenii îți dau, că-s omenoși. În orașele mai puțin pline de turiști te legitimează. De fumat nu ai voie să fumezi în locuri publice. Adică ori o aprinzi în coffee shop, ori la tine acasă, ori pe un mal de canal pe unde nu prea trec oameni.
Olandezii: Localnicii sînt un popor foarte anost. Nu te aștepta să te duci la un grup de olandezi cu un cui în mînă și să se bucure. O fi legal, dar și aurolacul e legal la noi. Iar olandezul obișnuit se uită la un fumător de iarbă cum ne uităm noi la un aurolac. De obicei e ocupație de boschetari și hoți de biciclete. Nu de oameni serioși, domnule polițist.
Ai drum prin Olanda și vrei să încerci și tu să fumezi un cui ca băieții, fără să vorbești c
