In ecuatia PIB-ului, ca suport pentru cuantumul valorii adaugate, istoria a introdus demografia intre factorii determinanti. Un factor important pentru cererea de consum, care creste atunci cand creste populatia. Dar si mai important pentru oferta de bunuri si servicii. In ambele sensuri, problema demografica este luata in calcul sub aspect atat cantitativ, cat si calitativ.
Noi insa, de la o vreme, in privinta masurarii factorului demografic bajbaim. Nu mai stim bine cate suflete suntem in aceasta tara. INS ne asigura ca va descifra enigma in iulie. Circula informatii potrivit carora vom afla un numar intre 19 si 20 de milioane. Unele opinii sustin ca merita sa ne bucuram. Fiindca nu vom mai imparti PIB-ul la 21,5 milioane de locuitori, ci la 20 sau poate numai la 19 milioane. PIB-ul pe locuitor va fi mai mare. Si va fi mai mare PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumparare.
Dar si necazurile vor fi mai mari. Natalitatea scade, iar populatia imbatraneste. Si in plus avem probleme cu populatia calificata. Acest segment de populatie fie se concentreaza in marele orase, fie isi cauta rostul prin alte tari ale Europei ori chiar mai departe. De la sate cei mai multi tineri se muta la oras sau pleaca sa lucreze in strainatate. Atat timp cat oamenii capabili sa faca agricultura parasesc satele, o imensa avutie – pamantul – produce cu mult sub potential.
Probleme demografice grele au si orasele. Criza ne-a aruncat intr-un paradox: somaj in crestere si deficit de personal calificat.
Daca socotim cate guri hraneste economia noastra, e posibil sa vedem si aici un avantaj in descresterea populatiei. Fiindca intreaga populatie consumatoare, de la ultimul nascut la cel mai in varsta locuitor, se restrange. Si daca-i scadem pe cei plecati in lume, numarul gurilor de hranit e si mai mic. Istoria are insa o alta judecata. Marile civilizatii au inceput
