Moscova, 26 iunie 1940. Comisarul poporului pentru afaceri externe ale URSS, Viaceslav Molotov, remite ambasadorului României în URSS, un ultimatum categoric, vizând „retrocedarea” imediată, până pe 28 iunie, a Basarabiei şi „transferul” –ca despăgubire- a părţii de nord a Bucovinei. Din cei 3.776.000 locuitori din aceste teritorii, 2.078.000 era români.
Doar puţin peste 200.000 locuitori, de toate etniile, au reuşit să se refugieze în România. Acestea au fost faptele istorice de atunci, doar istoria fiind depozitara trădării de neam, girată de regele Carol al II-lea şi de clasa politică românească, de atunci şi de acum. Orice am spune, nu ne asemănăm chiar de loc nici cu finlandezii, nici cu polonezii, sau altfel spus, mai cu mândrie, noi suntem români!
După evenimentele din decembrie ’89 din România şi după disoluţia URSS, după ce, în 1991, Republica Moldova a devenit independentă –noi fiind primii care am recunoscut această independenţă, mulţi dintre românii cu oarecare conştiinţă de sine şi neam, şi-au reamintit de România Mare. Unii s-au grăbit să forţeze formule şi similitudini unioniste de tipul celor două Germanii, deşi comparaţia este forţată şi nerealistă, din toate punctele de vedere, nici noi nu aveam forţa economică de a susţine această apropiere, altfel firească, nici ei nu prea mai erau ce au fost. Peste problemele latente induse de minoritatea ţigănească şi cea maghiară, mai urma să ne căpătuim că o alta, slavă, ruso-ucrainiano-găgăuză. Plus enclava reprezentată de Transnistria, cu Armata a XIV-a cu tot! Plus că, spre deosebire de nemţi, noi urma să punem împreună două sărăcii, una mai amărâtă decât alta! Dincolo de podurile de flori, de entuziasmul unionist al intelectualităţii basarabene, asta e de fapt realitatea, indiferent dacă nu ne place sau nu o recunoaştem!
Sigur că multe dintre relaţiile bilaterale sunt privilegiate, dup
