Multă vreme privilegiul de a locui în Cetatea Bistriţei le revenea doar saşilor, românii fiind toleraţi la marginea acesteia. Acest lucru s-a schimbat însă în secolul al XIX-lea, interdicţia de a locui în cetate fiind înlocuită cu cartierele, componenţa acestora fiind dictată de statutul social sau etnie.

Până în secolul al XIX-lea se intra în cetate, care era şi capitala comitatului, doar pentru a obţine acte sau pentru a cumpăra diverse obiecte. Drept de şedere aveau doar saşii, românii fiind toleraţi în apropierea cetăţii.

În partea a doua a secolului al XIX-lea se renunţă la fortificaţiile cetăţii, iar celelalte etnii primesc dreptul de a se instala în interiorul vechii cetăţi. Au rămas însă comunităţi şi în afara fostelor ziduri ale cetăţii, care au format mai apoi cartierele.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în doar 50 de ani, câmpurile cu grâu din vecinătatea Spitalului de Urgenţă sunt înlocuite cu casele din piatră ale meşteşugarilor, comercianţilor, agricultorilor sau militarilor stabiliţi în garnizoană. De acest cartier se lega unul cu case mari şi frumoase, care aparţineau bogaţilor Bistriţei.

Peste podul Jelnei se formează un cartier în care locuiau românii numit „hrube”. Numele dat zonei ar veni tocmai de la locuinţele sărăcăcioase scobite în pământ. Locuitorii acestei zone se ocupau în principal cu agricultura, cărăuşia, excavarea şi manufacturarea materialelor utilizate în construcţii.

„Aceştia şi alţii au făcut legenda de sărbătorirea Sfântului Gheorghe. Se îmbrăcau alegoric, în fel de fel de personaje, colindau gospodarii caselor până la orele prânzului, apoi dintr-o livadă făceau foc mare, cu lăutari şi joc pe o melodie specific „mojugu”, dansau în jurul focului aducând ofrande unui personaj imaginar,” îşi aminteşte Constantin Sănduţă în cartea sa „Timpurile Bistriţei. Povestiri de d