O adolescenţă rusă- 1917-1922, scriere apărută în anul 2013 în colecţia Eu, tu, el/ea şi istoria a Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” şi ca supliment al revistei „Teatrul azi”, e o carte de memorii. E însă puţin altfel decât alte cărţi de memorii, gen copios şi cu folos cultivat de editurile româneşti îndată după 1989. E altfel pentru că e scrisă la persoana a treia.

Adevărata memorialistă e Elena Narti, adică Elena Vasilievna Stroeva, născută în Rusia ţaristă şi care la nici 13 ani avea să afle pe neaşteptate că “nu mai avem ţar”.

În 1922, Elena Vasilievna Stroeva, alături de alţi câţiva membri ai familiei sale, va părăsi, la puţină vreme după ce mama sa izbutise să o facă deja, Rusia. O ţară care, imediat după februarie 1917, dar mai cu seamă după octombrie/noiembrie 1917, era „pe cale de a se rostogoli în necunoscut” şi în care, în 1922, era deja clar că necunoscutul dobândise forma terorii. Elena Vasilievna se va stabili mai întâi în Basarabia, ceva mai încolo la Bucureşti. În România, Elena Vasilievna, căreia toată lumea îi spunea Liolea, se va căsători. Iar după ce fiica ei, criticul de teatru Ana Maria Narti, va hotărî să părăsească România şi să îşi afle un rost în Suedia, Elena Narti va cunoaşte o a doua experienţă a exilului. În ultima parte a vieţii, Elena Narti va lua decizia de a-şi aşterne pe hârtie memoriile. Memoriile ultimilor ani petrecuţi în patria-mamă. Memoriile adolescenţei sau, mai corect, memoriile unei adolescenţe silite să se încheie prea repede.

Elena Narti ştia că nu e scriitoare, ştia că nu stăpâneşte suficient de bine limba română, dar cum mai mult de 60 de ani a păstrat în amintire cele trăite, fără a avea posbilitatea povestirii, în pofida faptului că adesea a simţit nevoia de a striga durerea şi chinul poporului rus, s-a aşezat la masa de scris. Fiica ei, Ana Maria, a revăzut manuscrisul, i-a conferit un plus de ar