E neplăcut să vezi o femeie cu ochii vineţi la TV. E neplăcut să asişti neputincios în propriul apartament la batăile administrate vecinei de către soţul gelos, băut sau pur şi simplu sadic. E revoltător când vânătaile apar pe câte o mânuţă sau un picioruş de copil.

Ce face statul pentru asta? Stiaţi că au apărut câteva legi, s-au luat câteva măsuri, chiar dacă insuficiente? Aş vrea să vorbim astăzi despre ordinul de protecţie, o măsură pe care o recomand cu tărie celor care sunt victime ale violenţei în familie.

Violenţa este încă o realitate a zilelor noastre, în ciuda reglementărilor naţionale şi internaţionale care au ca scop combaterea acestui fenomen. Vedem foarte des în filme sau în presa străină că, urmare a unor acte de violenţă, personajul x a solicitat justiţiei un ordin de protecţie împotriva lui y, celui din urmă fiindu-i interzis să se apropie de victimă mai aproape de un kilometru, de exemplu, sau să încerce să ia legătura cu victima. Am constatat că, din nefericire, sunt puţini cei care ştiu despre existenţa ordinului de protecţie în legislaţia românească şi sunt şi mai puţini cei care apelează la acesta.

În România, ordinul de protecţie a fost reglementat prin Legea 25/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Începând cu momentul intrării în vigoare a acestei legi, persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot uza de această măsură juridică în scopul protejării integrităţii lor fizice sau psihice ori a libertăţii personale.

Această lege a fost adoptată dată fiind insuficienţa reglementărilor existente în Codul penal. Codul penal prevede posibilitatea aplicării măsurii de siguranţă a interdicţiei revenirii în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, măsură prevăzută în art. 1181 C.pen. în cazuri de violenţă în familie. Aplicarea măsurii este