La forumul găzduit ieri de BNR pe tema garantării şi contra-garantării în sistemul bancar am aflat de ce este şi va rămâne creditul scump, în ce fel trebuie să-şi restructureze băncile personalul, cum plata datoriilor poate fi o mare prostie şi de ce n-avem legea falimentului personal.
Preşedintele Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru a făcut o radiografie interesantă a costurilor unui credit. Astfel, la nivelul anului 2012, marja de profit a băncilor a reprezentat 3,1%. Costurile administrative 2,9%, costul riscului 4,6% iar cel al atragerii de finanţare sub 1%. Însumat 11%. Cum în costul riscului intră şi neperformantele pe care băncile le cară în spate iar cheltuielile administrative scad lent, odată cu restructurarea activităţii (şi personalului), ne dăm seama de ce e foarte greu acum să iei împrumuturi ieftine, deşi băncile centrale au inundat piaţa cu bani. Am mai aflat că după 2009, majoritatea creditelor pentru IMM-uri au fost garantate (prin unul din numeroase fonduri puse la dispoziţie de Guvern), deci băncile au suflat şi în iaurt. Ce ne-a surpris cel mai atre a fost observaţia că băncile nu percep dobânzi mai mici pentru împrumuturile la care până 80% din garanţii este oferită de fondurile de garantare, deşi în acest caz vorbim practice de împrumuturi fără risc (dovadă că la marjele de profit se renunţă greu)
Legat de restructurarea personalului din bănci, consilierul Guvernatorului, Adrian Vasilescu, a avut o idee intereantă. “Băncile ar trebui să scoată mai mulţi bani din buzunare şi să plătească un personal specializat plecând de la psihologi, filosofi, sociologi, oameni care să vină în grupurile de analiză ale băncilor şi să asigure momentul de relansare a creditării". Cu alte cuvinte, repornirea creditării nu mai depinde de agenţii de vânzări, ci de filosofi şi psihologi. (Poate n-ar strica şi nişte preoţi care să se roage pentru reducere