"Bine, dar cum poţi respira lângă un om duhnind a alcool şi care mai şi ridică pumnul asupra ta, lovindu-te fără milă?", am întrebat-o pe cea care, agăţându-se, cică, de experienţa mea de viaţă, mi-a cerut un sfat. Nu, n-o chema Alexandra Stan şi nici nu auzise de vânătăile acesteia... "Desparte-te imediat!", a venit sfatul din adâncul convingerilor mele. "Nu trebuie să mai suporţi nicio clipă compromisul!", am continuat cu jumătate de gură, rememorând compromisurile în care eu însămi mi-am îmbibat cele câteva vieţi pe care le-am lăsat în urma mea...

Femeia încerca să mă convingă însă că bătăile nu sunt decât accidentale, că frecvenţa lor e suportabilă, că îl iubeşte atât de mult încât nu se vede nici în ruptul capului trăind fără el şi că, da, vânătăile există, dar cu puţin fond de ten pot deveni nevăzute pentru cei din jur... O priveam îngrozită, lăsându-mi imaginaţia să-mi aducă în faţa ochilor scene de violenţă cutremurătoare, marca "Alexandra Stan", petrecute, de această dată, sub ochii unui copil de şapte ani, a cărui privire o ghiceam iţindu-se prin crăpătura uşii de la dormitor. Doamne! Cât de naive suntem noi, femeile! Cum ne încăpăţânăm să-i iubim pe cei care ne fac să plângem, cum ajungem să urâm întregul univers din cauza tainelor dureroase pe care le dosim în suflet, cum ne înghesuim viaţa între două suferinţe, căutând bucurii mărunte de care să ne agăţăm cu disperare, minţindu-ne că, până la urmă, "totul va fi bine".

Am încercat să o conving că omul nu o iubeşte. Şi că nici nu o va iubi vreodată. Pentru că alcoolul nu are leac, iar robinetul cu vorbe grele nu se va înţepeni niciodată în poziţia "oprit". Iar timpul inamic amplifică, şi nu vindecă toate aceste hibe. Mi-a mărturisit că, de fapt, se teme să facă pasul... Doamne, cât de bine am înţeles-o!... Mi-a spus ba că e dependentă financiar de el, ba că "ce va spune