Revoluţiile zilelor noastre, de la Sao Paolo la Sofia la Ankara, par deja un nou 1968, şi ele se adaugă celor ale anului trecut, Moscova, Atena, chiar şi Bucureşti-Tg. Mureş-Cluj din ianuarie 2012. Multe lucruri deosebesc între ele aceste mişcări de protest, mai mici sau mai mari, dar asemănarea lor e de asemenea evidentă: sînt, toate, proteste contra unor elite la putere care sînt percepute că au scăpat controlului public, promovate de o generaţie activă şi educată care se organizează prin Facebook şi Twitter. Deosebirea faţă de 1968 este însă mare: generaţia de azi nu mai vede în proprietate şi religie sursa răului social şi nu le mai crede reformabile. Aspiraţia sa etică e în ală parte, în nădejdea că poate exista o guvernare justă şi onestă, care să nu arunce bani publici pe campionate de fotbal cît vreme există oameni care nu îşi pot plăti asigurarea de sănătate, care să nu ridice malluri pentru profitul mai mare al celor care construiesc (ca ginerele dlui Erdogan, premierul turc) decît al consumatorilor, în ideea că pot şi trebuie să fie consultate de guvernanţii lor.

Cum ar putea aceste generaţii să fie radical politic de stînga, cînd în faţa lor au adesea guverne de stînga, chiar foste revoluţionare, care au ajuns parte din establishment şi arată net, prin politica lor, că alternativele economice radicale nu mai există? Cei care le mai practicau, ultimii, ca să îşi cumpere sprijin popular, ca Mubarak sau Assad au căzut sau sînt pe cale să cadă. Revoluţiile arabe au fost contra preţului la alimente crescut pentru că subvenţia de stat nu mai ajungea în noul context economic, în Bulgaria au fost subvenţiile la preţul de la energie, în Brazilia autobuzele. Protestatarii nu mai cer naţionalizări şi eliminarea capitalului străin, ca altădată, ci benzină şi curent ieftin. Cel puţin aceştia sînt cei care încep. Dar cum ultimele două ţări, Brazilia şi Turcia