Tot ceea ce urmează să vă povestesc s-a întâmplat cu adevărat. Simt nevoia să subliniez acest fapt pentru că de multe ori mi s-a spus, pe bună dreptate, firește, că am o imaginație bogată, chiar bolnavă și foarte des perversă. Evenimentele la care am fost părtaș, fără să vreau, săptămâna trecută, sunt atât de tari încât sunt convins că Buzdugan și Morar le vor prelua de aici și le vor da pe post drept glume originale. Inițial, nu prea eram convins dacă ar trebui să scriu despre asta, însă le-am povestit întâmplarea tuturor prietenilor mei, reali și imaginari, care au râs și m-au convins că merită scrisă. Vreau să le mulțumesc pe această cale. În cele din urmă mi-am dat seama că nu ar fi nici deontologic să privez milioanele de cititori ai Academiei Cațavencu de o felie de viață românească.
Ca popă, trebuie să fii punctual
Vecina mea, săraca, Dumnezeu s-o odihnească, să-i fie țărâna ușoară etc., a murit săptămâna trecută. Vecina mea era de etnie. În afară de ocazionalele manele care se auzeau la mine în cameră prin priza montată pe peretele vecin, puse de nepoata cu care locuia, vecina mea era foarte la locul ei. De pildă, odată popa a venit cu șomoiogul la o săptămână după Bobotează. Vecina i-a deschis, s-a uitat la el lung și i-a spus foarte serios următoarele: „Acum se vine, mă? Mai dă-te în sloboz!”, după care i-a trântit ușa în nas. De-atunci popa n-a mai venit la etajul ăsta. Un lucru foarte bun. Pentru că legea aia cu mortul la capelă e total antitradițională, vecina a fost adusă acasă. De vineri a început șoul funebru. Eu locuiesc într-un bloc d-ăla cu 8 etaje, la ultimul etaj. Constructorii s-au gândit că ăia de la opt n-au nevoie de lift, așa că nu l-au mai construit. Prin urmare liftul merge până la șapte, după care trebuie să urc un rând de scări. Apartamentul meu e în capul scărilor.
Un priveghi cu cântec. La propriu
Acum vizualiz
