Peste ani, când copiii noștri ne vor întreba cine a fost cel mai prost șef de gazetă românească la începutul anilor ’90 se vor furniza multe nume, dar nici unul nu va fi mai strălucitor și mai simpatic decât cel al maestrului Jack, zis și Ion Cristoiu.
“Maestrul”, cum așteaptă de câțiva ani să i se spună, îmbătrânește pe zi ce trece și începe să se simtă din ce în ce mai important. Dacă ar merge cu tramvaiul, ar cere ca toată lumea să se ridice în picioare ca să-i ofere lui locul. Dacă ar merge pe jos pe stradă, ar cere ca toți să se oprească pentru a nu-l călca și a nu-l strivi cumva, din greșeală. Ca orice persoană vertically challenged, Ion Cristoiu, maestrul, are un orgoliu de câteva sute – poate chiar mii – de ori mai mare decât propria-i umbră. Scrie niște articole din ce în ce mai lipsite de logică și de bun-simț, dar se consideră cel mai bun ziarist român în viață. A mâzgălit niște pagini, încercând să pară amuzant, și crede despre el că este cel mai mare scriitor de satiră din România, din toate timpurile. Are în sertar o istorie a literaturii și se visează cel mai mare critic literar. Doarme prin diverse emisiuni TV și are impresia că nu există om de televiziune mai priceput ca el. Se împute prin sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei, fiind ținta unor crunte miștouri pe care nu le pricepe, și crede că asta îl face un istoric redutabil. În fine, omul este ilustrarea vie a proverbului care spune că dacă n-ar fi și fudul, n-ar fi el însuși.
Acum, maestrul nea Jack (sau nea maestrul Jack) are o problemă de vecinătate turbulentă cu o agenție de publicitate. Cică ăia petrec până noaptea târziu și nu-l lasă să doarmă. Cică nu-i normal așa ceva și că petrecerile ar trebui să le facă la restaurant, nu la el pe stradă. Că sunt niște tineri beți care borăsc și că au clienți oameni din showbiz care parchează mașini scumpe la el în fața blocului.
