Înţelepciunea populară a produs mii de proverbe şi zicători despre muncă. "Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge". "Cine-i vara la ogor e şi iarna la obor". "Cine dă din mâini nu se îneacă". "Munca e blagoslovită, când te ţii de ea ai pită". "Omul muncitor e ca pomul roditor". "Năduşeala scoate boala". "Dacă nu mergi în pădure după lemne înţepeneşti lângă sobă".
Comunismul - când nimic nu era al nimănui, ci totul al "statului", când ţăranul fura recolta de pe câmpurile părinţilor şi muncitorul plimba ţeava prin întreprindere - nu doar că l-a dezvăţat pe român să mai respecte munca, dar l-a dezobişnuit şi de munca însăşi. Aşa au apărut alte zicale. Mai la mişto. "Cine se scoală de dimineaţă doarme mai puţin". "Munca este o boală, de-aia există medicina muncii". "Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese". "Cine-i harnic şi munceşte, ori e prost ori nu gândeşte".
În "libertatea" de după 1989, scleroza s-a accentuat, iar devizele românilor au devenit mai cinice. "Cel mai important nu e să ştii! Mai important e să ai numărul celui care ştie". "Banii fac bani şi păduchii păduchi". "Decât cocoşat de la muncă mai bine burtos de la bere". "Cine munceşte nu are timp să facă bani". Alţii filozofează, şugubeţi: "Munca îl înnobilează pe om, dar nu putem fi toţi aristocraţi". "Îmi place munca, mă fascinează, pot sta ore întregi să mă uit la ea". "Munca nu a omorât niciodată pe nimeni, dar de ce să rişti?"...
Glumă-neglumă, e clar că percepţia românilor despre muncă s-a stricat grav deşi, paradoxal, îi invidiem tot mai mult pe nemţii a căror bunăstare provine tocmai din muncă. La denaturare au contribuit factori nenumăraţi, de la victoria aproape generalizată a hoţiei în faţa meritului până la impostura sădită pe scară largă de nenumăratele "Sorbonici" care, dând iluzia muncii intelectuale unor neaveniţi, i-a convins pe tineri că ar putea scăpa de munc