Nesimțirea e transpirația prostiei
Nu, nu m-am întîlnit pe tren cu La Rochefoucauld, nu, nu i-am șterpelit șervețelul cu idei de maxime răsuflate.
Tren IR, inter-regio, București-Brăila. Ora 13,40. La soare, dacă te întîlneai cu Răzvan Theodorescu puteai să-ți prăjești ouă pe chelia lui. Imaginați-vă că trenul nu doar că nu avea aer condiționat, dar geamurile puteau fi deschise numai după ce venea controlorul cu un soi de cheie. V-ați imaginat? Eh, acum corectați: ferestrele nu se deschideau nici cu cheia controlorului pentru că, vorba lui, "nu-ș’, dom’le, ce dreacu' au"... Un tip mic și subțire, la vreo cincizeci de ani. Probabil plecase în cursă cu două sute de kile și 1,90 m, dar mai transpirase omul.
Toți trăgeau de geamuri, două babe trăgeau să moară, unul mai voinic le trăgea palme umede, înmuiate-n Dorna plată fierbinte. Dar nimeni nu mai trăgea nădejde. Se auzea din toate părțile: e nesimțire, să vină televiziunile să vadă cum ne tratează ca pe animale. Și miracolul s-a întîmplat! Același controlor împuținat a trecut dintr-un vagon în altul, anunțînd triumfalist: "Închideți geamurile, s-a dat drumul la ventilație!". Evident, nu era nici un geam deschis. Zdrahonul ăla care le ventila pe babele leșinate i-a aruncat o privire criminală, privire care, din păcate, s-a împotmolit undeva pe drum, în cele 60 de grade.
Încet-încet, după două ore de călătorie (țin să amintesc că traversarea Styx-ului e estimată la o jumătate de oră de tras lejer la rame), a început să se simtă un firicel de aer rece venind de undeva de sus. Fie era Fata Morgana a transpiraților, fie chiar eram ventilați.
Hoitu' strigă hoții
În același tren (pot să-i zic lejer "cursă"), un rom care, din cauza căldurii, evident, puțea ca adidașii din Dragonul Roșu purtați cinci ani de un boschetar, vindea reviste. Printre mai multe titluri pentru femei, av
