În general, am tendința să evit a mă uita la filme în vogă, de Oscar pe anul în curs, de „vaidimini, e plin Facebookul de ele” și le aleg pe cele în care joacă actori pe care îi apreciez, sunt regizate de titani sau oameni foarte mici, de care nu a auzit nimeni, sau sunt documentare pe subiecte care mă pasionează. M-am nimerit în Cluj pe timpul TIFF-ului, festival care, recunosc, îmi displace. Dar am suportat să mă așez la coadă în locul cu cei mai mulți bărbați cu eșarfă și pantaloni galben-pai din lume pentru că rula „În căutarea lui Sugar Man”, documentar întâmplător premiat anul acesta la Oscar.

În linii mari, pelicula prezintă povestea unui muzician care și-a început cariera la puțină vreme după Woodstock, cuminte, deloc junkie, deloc hippy, ba culmea, muncitor cu ziua și cu familie acasă, respectuos, cu bun-simț și destul de în banca lui. După două albume care s-au vândut în număr impar și cu o singură cifră în Statele Unite, a revenit la munca lui cu trafaletul și cu ciocănelul, a mai cântat prin două-trei crâșme și și-a văzut de viața lui.

Ceea ce nu știa muzicianul considerat ultimul din curtea școlii în țara lui era că undeva, într-un alt stat departe rău, în Africa de Sud, era vocea revoluției și demola regimuri totalitare, sfâșia cenzura, era mai popular decât Elvis și avea fani cât să umple două Arene Naționale de la noi. Douăzeci de ani mai târziu… vă las să urmăriți, că deja am dat prea mult din casă.

Ce fură și ce dă înapoi cenzura

Documentarul, dincolo de viața lui Sixto Rodríguez, a cărui muzică este absolut superbă apropo, mai oferă o imagine despre ce însemna Africa de Sud în anii 1970 și povestește cum stătea departamentul responsabil de ce se aude și ce nu pe post cu unghiera pe orice vinil venit în țară și rașcheta melodiile cu mesaj care li se păreau lor că nu dau bine cu regimul.

Mai povestește și ce înseamnă să