Aerul, apa şi băncile. Fără de ele nu putem trăi. Dacă despre primele două elemente ştiam de mii de ani şi lucrurile sunt dovedite, în ceea ce priveşte băncile încă nu este clar, dar economiştii "neo" şi o grămadă de politicieni fac eforturi să ne convingă de aceasta. Nu e o problemă că actorii din economie şi economia pe de-a-ntregul au nevoie de bănci. Problema apare atunci când cu toţii suntem ostatici ai sistemului bancar... oricâtă neperformanţă, rele practici sau fraudă ar conţine acesta.

În urmă cu 15 ani, când România a lichidat cea mai mare parte a industriei miniere, am fost asiguraţi că vom putea satisface necesarul energetic al ţării din alte resurse. La fel, dacă un producător de cuie dă faliment, ştim că vom cumpăra din altă parte, de la un fabricant mai competitiv. Totuşi, dacă o bancă este în pericol să se prăbuşească ni se spune că este lucrul cel mai rău de pe pământ. Ar trebui să presupunem că va trage după ea toate celelalte bănci, că asta va distruge depozitele pe scară largă şi o spirală deflaţionistă interminabilă ar trage în vârtejul ei întreaga economie.

Teza de mai sus - nedovedită, dar considerată implicită de economiştii establishment-ului - a stat la baza tuturor "soluţiilor" de criză. Aşa se face că bănci care au distrus capitalul rămân în picioare, că aceleaşi instituţii conectate la ţeava banilor ieftini sunt în continuare la frâiele economiei pe care tot ele au adus-o la stadiul de epavă. De partea cealaltă, contribuabilul trebuie să vină să sprijine băncile într-un efort de a menţine în sistem o datorie supradimensionată.

Am participat săptămâna trecută la Forumul Economic de la Bruxelles şi nu pot spune că am fost surprins să văd că această teză a susţinerii cu orice preţ a angrenajului financiar rămâne reperul alcătuirii politicilor macroeconomice în statele industrializate europene. Totuşi, este izbitor, mai al