Lansat iniţial în 1993 (şi proaspăt relansat în 3D), Jurassic Park al lui Spielberg n-o fi o capodoperă a artei cinematografice (mult mai demn de acest statut rămîne Fălci – mai vechiul monster movie al aceluiaşi regizor), dar e un game changer de dimensiuni colosale: principalul trasator al liniei de demarcaţie – nu doar tehnologice, ci şi ontologice – dintre ceea ce a fost cinema-ul în secolul XX şi ceea ce este el în acest început de secol XXI. Succesul tehnic al combinaţiei sale de animaţie fotorealistă, creată pe computer, şi filmări „clasice, ca-n secolul XX“ – adică live action, înregistrat pe peliculă fotografică –, a contribuit decisiv la iniţierea unor transformări care au dus la dispariţia filmului înţeles chiar ca film (i.e. – peliculă, suport fotografic).

DE ACELASI AUTOR High-low Nicolaescu revisited (II) Nicolaescu revisited (I) American dreamer Încă o dată, schimbarea nu e doar una de simplu suport tehnic; ea obligă la o redefinire a ontologiei imaginii cinematografice. Înaintea erei noastre – adică în secolul XX –, aproape toate filmele se defineau prin faptul că erau construite din filmări (mai mult sau mai puţin modificate) ale unor realităţi fizice; statutul animaţiei era acela de rudă marginalizată – căci prea dependentă de lumea „arhaică“, de secol XIX, a imaginilor lucrate manual. Însă, odată ce pe computer se pot fabrica, de la zero, secvenţe cinematografice perfect acceptabile după criteriul fotorealismului (secvenţe despre care, apropo, se poate spune din nou că sînt realizate – sau măcar controlate – manual), înregistrările de realităţi fizice încetează să constituie o materie primă indispensabilă – sau măcar privilegiată – pentru facerea de filme; ele nu mai constituie decît o posibilă materie primă, prin nimic mai cu moţ decît elementele grafice realizate direct în computer – şi unele, şi celelalte sînt tot adunături de pixeli.