Despre România se spun şi se scriu multe, chiar foarte multe lucruri. Dar cel care se repetă cu obstinaţie este cel privind potenţialul de dezvoltare a ţării, adică şansele de a atrage investiţii care să genereze venituri.
De 23 de ani, în privinţa agriculturii nu auzim decât despre uriaşul potenţial de export al recoltelor de grâu sau porumb. Nu auzim decât de imensul potenţial de valorificare a livezilor sau plantaţiilor legumicole. Se fac studii şi se clamează potenţialul colosal al comercializării mierii sau al cărnii. Dar niciunul dintre acestea nu este transformat în realitate, adică în bani. Investiţii în irigaţii şi desecări sau în centre de colectare şi de distribuţie fie nu se fac, fie sunt insuficiente. De aceea, an de an, Guvernul aşteaptă de la Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie veşti bune sau rele privind prognoza de precipitaţii, pentru a-şi face calcule privind contribuţia în PIB a acestei ramuri economice cu un potenţial enorm, dar veşnic nevalorificat.
În acelaşi mod ni se vorbeşte de imensul potenţial turistic al ţării. De staţiunile de pe Litoral sau de cele balneo-climaterice, de pârtiile de schi, de mănăstirile Moldovei, de bisericile fortificate din Transilvania, de culele din Oltenia, de tradiţiile satelor bucovinene, maramureşene sau a celor din Apuseni. Avem chiar şi un potenţial turistic al patrimoniului arhitectural industrial. Dar valurile de turişti prin care am putea să-l valorificăm nu vin nici vara, nici iarna. Iar românii care se hotărăsc să-şi urce familiile în maşini pentru a cunoaşte, fără ironie, „frumuseţiile patriei”, aleg strict puţinele variante cu şosele rapide, despre autostrăzi fiind încă prea devreme să vorbim.
Despre resursele naturale se poate spune acelaşi lucru. Bogate, dar neîndeajuns valorificate. Şi băncile vorbesc de potenţial de dezvoltare, în condiţiile în care milioa
