O tragedie care s-a întâmplat, deja, s-a întâmplat. Nu se mai poate face nimic pentru a schimba un eveniment dramatic, dar putem găsi în el acele lecții de viață care ne pot folosi pentru ca drama să nu se mai repete. Putem lua partea bună a lucrurilor rele și, prin aceasta, ne putem ridica peste suferință și eroare, putem trece pe deasupra ei așa cum mergea Isus pe valuri. Tragediile colective, precum cea care tocmai ni s-a întâmplat, aduc la suprafața conștiinței noastre manifestări afective, comportamentale și atitudini uitate, reprimate și chiar – pentru unii – necunoscute. Când inimile oamenilor se împietresc din pricina gândurilor negre ce popluează mințile, a intrepretărilor mereu negative, mereu concentrate asupra a ceea ce nu-i bun, nu este, nu avem etc, ne lovește câte-o întâmplare care ne amintește că suntem ființe umane, iar dimensiunea esențială a umanismului din noi e ajutorul dat celorlalți, iubirea necondiționată, mila, înțelegerea, comuniunea și comunicarea și chiar sacrificiul pentru cel de lângă noi. Mama care i-a salvat viața fiicei sale cu prețul propriei sale vieți e - aș zice – o dezvăluire a eroului lăuntric, ce trăiește ca potențial în toate ființele. Sacrificiul suprem este tocmai acesta; să-ți dai viața pentru altcineva, să-ți dai viața pentru copilul tău. Nu se poate imagina un sacrificiu mai mare decât acesta și nici o davadă mai mare de dragoste.

Din tragedia consumată în prăpastia din Muntenegru avem de luat aceste manifestări concrete, palpabile, de dragoste, ajutor și sacrificiu de care suntem în stare, dar – amețiți prin tulburătoarele ascunzișuri ale vieții, preocupați prea mult de propriile gânduri și semnificații negative – nu mai suntem conștienți. Avem în noi frumusețe emoțională și puterea de a fi întregi, afectuoși, dăruitori și buni și-ar trebui să ne vedem în aceste dimensiuni reale ale ființei noastre fără a avea