După dificile discuţii, unii observatori din partea mass-media occidentală considerând că au fost nu dificile, ci foarte dificile, ţările membre UE au ajuns, la Luxembourg, la un compromis referitor la aderarea Turciei la UE. Franţa a insistat şi a obţinut să se deschidă un nou capitol de negociere, iar Germania, sprijinită de Olanda şi Austria, a obţinut amânarea negocierii noului capitol până-n octombrie, în semn de protest faţă de violenta reprimare a protestelor turcilor de către guvernul Erdogan. Desigur, această amânare cu câteva luni a reluării negocierilor nu-l va speria pe Erdogan. Dimpotrivă, acesta a-nţeles că UE are nevoie de Turcia, aşa cum a avut nevoie de România şi Bulgaria, pentru a supravieţui economic, dar spre deosebire de guvernele de la Bucureşti şi Sofia, cel de la Ankara îşi vede-n continuare de treburile
lui.
Ciolanul turcesc
Totuşi, aderarea Turciei la UE este destul de greoaie, deoarece Ankara nu este dispusă, cum au fost Bucureştiul sau Sofia, să ofere totul pe tavă, astfel încât să aibă soarta României şi Bulgariei: să devină colonie UE. Negocierile de aderare au început în decembrie 2004 şi au fost suspenda-te-n 2010. Opt capitole de negociere au fost blocate deoarece Turcia nu a fost de acord cu semnarea unui acord de liber schimb cu cei 27 de membri ai UE, printre care şi Cipru, pe care, încă de pe când capitala era la Istanbul, sultanii au visat să-l includă definitiv în teritoriul Turciei. Desigur, ipocrizia occidentală s-a manifestat excelent prin Merkel, pe care Obama o consideră adevărata şefă a Uniunii Europene. Referitor la represiunea dură a protestatarilor turci, în Istanbul, Ankara şi Izmir, Merkel a declarat public că este îngrozită. De ce nu este îngrozită Merkel şi de condiţiile de sclavaj în care trăiesc emigranţii ce lucrează în abatoarele din Germania. Situaţia este delicată. Merkel îl vrea zburat pe E
