Înainte de 1990 unele dintre subiectele predilecte ale glumelor erau inabilităţile de exprimare ale preşedintelui României din acea vreme. Chiar la ultima sa vorbire în public, la mitingul pe care a avut proasta inspiraţie (pentru el) să-l organizeze pe 21 decembrie 1989, atunci când masele îndesate în Piaţa Palatului au început să-l huiduie şi să dea cu lozincile de adeziune de pământ, Ceauşescu le-a adresat cuvintele care dau titlul acestui text. „Staţi liniştiţi la locurili voastre!” – a spus el, dar oamenii n-au stat deloc liniştiţi şi nici la „locurili” lor. Ce a urmat, se ştie.

Acum, la mai bine de 20 de ani de la acele întâmplări, trăim în democraţie. E atât de multă şi de plenară democraţia asta încât oricine, oricând şi oriunde are dreptul să vorbească liber. Despre orice şi mai ales oricum. Normele limbii române par a fi fost abolite, precum dictatura. Libertatea de exprimare este înţeleasă „ad litteram”, drept pentru care nu mai contează nici ce spui, nici cum spui. Stângăciile de exprimare ale primului (în ordine cronologică) preşedinte al României au fost înlocuite de exprimări în dispreţul total al limbii române. Peste toate astea, lipsa de proprietate a termenilor folosiţi a devenit „trendy”, un „must” adică, al oricărui vorbitor care se respectă. Puterea celor de la putere este acum fără margini, fără de limite – ea nu se împiedică de vreun ciot de normă sau de noimă de limbă. Care limbă mai dă-o încolo, acum că ne-am democratizat, emancipat, globalizat şi integrat.

Recent, un personaj „de rang înalt” – cum se spune – a simţit aşa, ca o nevoie acută, să spună şi el ceva în chestiunea tragediei de la Muntenegru. Cum subiectul este unul foarte sensibil şi cu un imens impact emoţional, personajul „de rang înalt” şi-a căutat cu multă grijă cuvintele şi, după ce le-a găsit, le-a aşezat unul lângă altul într-o frază pe care a rostit-o cu o