Înainte de 2007 (un fel de înaintea erei noastre, cum s-ar zice), aveam drept invitaţi în studio pe doi politicieni de vază ai României vremii. Unul din opoziţie, altul de la putere, după cum şade bine unui talk-show de la televiziunea publică. Eu remarcam o coincidenţă: Boeing anunţa recorduri de vînzări după vreo vizită a lui Bill Clinton prin China (era demult de tot, v-am zis eu...), iar Airbus anunţa acelaşi gen de performanţe, după ce Chirac, Schröder sau Blair vizitau America de Sud. În toate comunicatele oficiale post factum se pomeneau contractele reuşite pe parcursul respectivei vizite oficiale. Dragii mei invitaţi erau scandalizaţi de prostiile pe care le sugeram: cum că vreun şef de stat din „Lumea Liberă la care România tînjeşte“ ar lua, în delegaţia oficială, persoane din industriile reprezentative, pentru a le facilita oarece contracte. După vreun sfert de oră de conversaţie televizată, am şi renunţat la subiect, deoarece dînşilor li se părea odios să asocieze ideii de vizită de stat ceva atît de scîrbos şi mercantil ca un contract cu multe zerouri.
DE ACELASI AUTOR De ce e scumpă viaţa-n Europa? Aer curat, pe burta goală Ce-aveţi cu termopanele? Românul, tocilarul clasei Nu mai demult de acum cîteva săptămîni, aud, de la un ditai funcţionarul european, o frază memorabilă: „Noi, Uniunea, am fost cam naivi. În timp ce delegaţiile chinezeşti împingeau valijoare (tip Becali – n.a.) pe sub masa feluriţilor dictatori locali africani şi înşfăcau contractele cele mai sexy, noi, europenii, aveam grijă de moralitatea lor: le frecam ridichea cu drepturile omului, corupţia şi buna guvernare, pînă li se acrea. Apoi, ne miram că, unul după altul, concurenţii noştri globali ne luau locul în bilanţurile contabile internaţionale, la capitolul schimburi comerciale şi export pe terţe pieţe.“
În momentul respectivei confesiuni, nu am fost luat prin surp
