Un critic literar spunea că România are mai mult o literatură a sărăciei. Şi continuând spusele sale se observă că scriitorii sărăciei şi-au ales personajele din lumea satului, într-o Românie eminamente rurală. Aşadar, cu cât populaţia e mai disipată într-o multitudine de comune şi sate, în loc să fie concentrată în câteva oraşe, cu atât productivitatea şi competitivitatea sunt mai reduse. Asta pentru că investitorii sunt atraşi de pieţele mari, unde îşi pot plasa uşor mărfurile şi îşi pot alege forţa de muncă. De aceea are Bucureştiul cel mai mare PIB/locuitor şi cel mai redus şomaj. De unde se vede că - aşa cum spunea Norberg - singura şansă a celor săraci este piaţa liberă, doar acolo îşi pot vinde forţa de muncă.

Dar pentru a limpezi pe deplin această chestiune, e bine să vedem şi ceea ce zicea Ludwig von Mises. Concepţia liberală a vieţii sociale a creat sistemul economic întemeiat pe diviziunea muncii. Expresia cea mai evidentă a economiei de schimb este aşezarea orăşenească, care e cu putinţă numai într-o astfel de economie. În oraşe, doctrina liberală a fost dezvoltată într-un sistem închegat şi a găsit cei mai mulţi susţinători. Dar, pe măsură ce bogăţia creştea şi cu cât se mărea, în consecinţă, numărul de imigranţi de la sate către oraşe, cu atât mai puternice deveneau atacurile pe care liberalismul le suferea din partea principiului violenţei.

Populaţia venită de la ţară îşi găseşte curând locul în viaţa urbană şi adoptă repede la exterior maniere şi purtări orăşeneşti, dar rămâne vreme îndelungată străină de gândirea civică. O filosofie socială nu poate fi la fel de uşor însuşită ca o haină nouă. Trebuie câştigată cu efortul gândirii. Astfel, găsim tot mereu în istorie că epoci de creştere puternic progresivă a lumii de gândire liberală, când bogăţia se înmulţeşte odată cu dezvoltarea diviziunii muncii, alternează cu epoci în care