Un comportament atipic are autoarea celui mai puternic volum de debut în poezie de anul trecut, Teodora Coman. De obicei, tinerii noștri scriitori sînt ofensivi și gălăgioși, puși pe răsturnat establishment-ul literar și utilizînd, pentru aceasta, platforma generației sau grupării de care aparțin. Așa au făcut „șaizeciștii” lui Nichita Stănescu, „optzeciștii” lui Mircea Cărtărescu, „nouăzeciștii” lui Cristian Popescu și „milenariștii” lui Marius Ianuș.
Teodora Coman nu aderă la nici o grupare și se simte extrem de bine în propria discreție, în afara traseelor de negociere simbolică și recunoaștere în cadrul breslei. În cazul ei, ca și în cel al lui Constantin Acosmei, criticul literar trebuie să meargă direct la țintă, căutînd și găsind un profil poetic „pur”, fără o gestică însoțitoare, fără poziții publice, fără autopromovare, fără tapaj. Doar poezie. „Atît”.
O poezie din Cîrtița de mansardă este suficientă pentru a ne face o idee despre maturitatea artistică a debutantei: „în mansardă nu contează pe ce lume trăiești/ dacă e sezon de ploaie de secetă sau de împerechere/ dacă pesticidul a dat sau nu între timp/ rezultate// de 8 martie, baia mi-a deschis promisiuni/ dintre cele mai nevinovate/ știu, e greu de crezut cînd strîmbi din nas/ nucleul de atracție al casei mele e aici// cele cinci găuri de la curgerea chiuvetei/ au rotunjimea florii preferate// pot scuipa pe ea cînd mă spăl pe dinți/ fără sentimentul culpei/ aproape prosternîndu-mă/ aproape spălîndu-mă de păcate“. Cele mai bune texte din volum sînt în acest mod: de redusăîntindere și „minimaliste”, dar imploziv-vizionare. Vizionarismul nu se desface și nu se desfășoară epic, nici dramatic, prin atribuire de roluri și voci, ci se comprimă și se condensează. Exteriorul este ecranat de interior, epicul lasă loc elipticului.
Dar criticul simte și nevoia de a adăuga un contur biografic a
