Dacă în peroada anilor '50 „coruperea “ era cuvântul de ordine în rândul marilor creatori, fenomenul a cunoscut o dezvoltare uimitoare în era Ceauşescu în rândul scriitorilor locali din toată ţara.

Anul 1948 a dus la o răsturnare a valorilor, oficializate cel puţin, inclusiv în literatură. Partidul ajuns la putere şi, care avusese în ilegalitate doar 25% români, iar intelectuali nici 1%, a avut şi câteva excepţii. Un astfel de exemplu a fost Laurenţiu Pătrăşcanu, cu doctorat în Germania, pe care au avut grijă să îl împuşte. Partidul s-a străduit să îşi alcătuiască şi o platformă culturală, literară în primul rând. La vremea aceea se căutau poeţi slabi cu vagi tendinţe socialiste, ca Teodor Neculuţă sau Ion Păun-Pinciu.

Mai întâi s-a recurs la falsificarea folclorului şi, astfel, au apărut din pana activiştilor culturali strigături de genul: „Stalin şi poporul rus/ Libertate ne-au adus“, „Ana, Luca şi cu Dej/ Bagă spaima în burghezi“ sau „Unde sunt americanii?/ S-au ascuns ca şobolanii“. Apoi, de la falsificarea folclorului, s-a trecut la imitaţia lui în forme pretins literare.

Pe câte două-trei pagini din „Gazeta Literară“ se publicau, în fiecare număr, creaţii ale aşa zişilor poeţi. În mod ciudat au trecut de la poezia modernistă la cel mai abject proletculturism. Situaţia aceasta a durat un deceniu întreg până în anul 1960. Din acest an, apar mugurii unei poezii adevărate, o etapă nouă deschisă de volumele de versuri ale lui Nechita Stănescu, Grigore Hagiu sau Ilie Constantin.

Această perioadă benefică va dura, însă, până în 1971 când, întors din China unde fusese încântat de imensele maşinării propagandiste ale comuniştilor de acolo, Ceauşescu doreşte să le introducă şi în România. Dacă în perioada anilor '50 am asitat la coruperea unor mari creatori, de data aceasta fenomenul se dezvoltă la nivelul unor scriitori mai puţin afirmaţi care